Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire/ de Gabriel Osmonde

Editura Univers a lansat la Gaudeamus Calatoria unei femei care nu se mai temea de imbatranire , pentru a marca prezenta lui Andreï Makine, cunoscut cu pseudonimul Gabriel Osmonde, pe piata literara din Romania. Abia astept sa citesc aceasta carte!

În 2011, Andreï Makine dezvăluia că el se ascunde în spatele pseudonimului Gabriel Osmonde. Sub această semnătură apăruseră patru romane: Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire (2001), Cele 20.000 de femei din viaţa unui bărbat (2004), Lucrarea iubirii (2006) şi Alternaştere (2011, în curs de traducere la Univers), care stârniseră interesul criticilorgabriel-osmonde literari atât prin curajul şi subversivitatea scriiturii, cât şi prin misterul identităţii autorului. Câştigător al Premiului Goncourt pentru romanul său din 1995 Testamentul francez (tradus la Univers în 1997), scriitorul de origine rusă se bucura de un mare succes de public şi de critică pentru cărţile apărute sub numele său. Şi totuşi, în acel interviu, el mărturisea: „Makine nu este numele meu adevărat. Osmonde este mai adânc ancorat în mine decât Makine“.

Laura B., o femeie foarte inteligentă, de vârstă mijlocie, cu o existenţă burgheză de care fiicei ei îi e ruşine, se întreabă dacă viaţa aceasta, care seamănă cu aceea a unui peşte într‑un acvariu, mai merită trăită. Ceea ce descoperă ea treptat este că, în această vară indiană a vieţii ei, mai sunt posibile iubirea, senzualitatea dezlănţuită şi pasiunea extremă.

*

*     *

Doamna Baroncelli avea de gând să se sinucidă în seara aceea, tăindu-şi venele încheieturilor. Hotărârea fusese luată după mii de reflecţii care, până la urmă, o surprindeau pe ea însăşi prin tonul lor raţional şi calm. Pregătirile se desfăşuraseră în aceeaşi linişte deznădăjduită şi mută. Şi totuşi adevăratul sens al actului său, sensul fizic (durerea, sângele…) i se vădi târziu, aproape în ultimele minute.

La căderea nopţii, părăsi salonul apartamentului ei, un salon în care domnea o ordine mai scrupuloasă ca oricând, unde până şi plantele din ghivece erau proaspăt udate şi unde, pe masă, pe o faţă bine călcată, aşezase un bilet adresat lui Marcel, omul care făcea livrările: un scris frumos şi ferm anunţa sinuciderea şi îi cerea bărbatului să intre în încăperea adiacentă pe care amândoi o numeau, ironic, „galeria oglinzilor“.

Ea se îndreptă într‑acolo, luând‑o pe culoarul strâmt şi întunecos care lega casa de această anexă, şi intră în „galerie“, o cameră largă şi pătrată, transformată, încă de pe când trăia soţul ei, în magazie. Sprijinite de pereţi, se ridicau oglinzi destinate băilor, pe care firma lui Serge Baroncelli le instala şi le decora. Lăzi pline cu plăci de faianţă şi de marmură se etajau în întuneric. O cadă mare cu formă veche, insolită ocupa fundul încăperii… Doamna Baroncelli aprinse o lampă veche aşezată pe un gheridon şi, în lucirea ternă a unei oglinzi, îşi zări reflexia corpului. O idee foarte simplă, foarte clară o izbi: aşadar asta avea să dispară, acest corp feminin, prea carnal, prea cărnos, un corp care nu‑i mai plăcea încă din tinereţe şi care, fără să bănuiască ameninţarea ce apăsa asupra lui, dezvăluia, sub părţile desfăcute ale halatului, acea rotunjime masivă a unui sân gol, acea albeaţă amplă a unei coapse. Iar în jocul de contraste al umbrei şi luminii, mamelonul unui sân, un vârf tare, o aureolă fin canelată, ca pălăria unui hrib.

Senzaţia de dedublare în faţa acestui corp fu atât de intensă, încât pentru o secundă simţi bucuria crudă a ucigaşului ce se pregăteşte să înjunghie o fiinţă pe care o urăşte. Râse lăuntric („Corpul ăsta eşti chiar tu, proasto!“), avu impresia că se debarasează de ultima iluzie şi deschise micul dulap unde, după moartea soţului ei, pusese toate lucrurile lui, printre care un aparat de ras manual. Dedublarea persistă: degetele ei executară suita premeditată a gesturilor, în timp ce gândul, uimitor de viu, în ciuda somniferelor înghiţite, se zbătea într‑un flux de observaţii, judecăţi, deducţii. Şi, ca şi cum în aceste ultime minute speranţa ar mai fi fost posibilă, gândul cuprins de febră se grăbea să recapituleze suferinţele care‑i făcuseră viaţa de netrăit.

…Totul făcea această viaţă de netrăit. Monologul mut al doamnei Baroncelli constata asta acum cu o precipitare dezordonată, fără a distinge neplăcerile mărunte de marile dureri. Exista, bineînţeles, trădarea soţului ei. Dar şi, mai ales, moartea soţului ei, cu mai bine de un an în urmă, într‑un accident de maşină, chiar în ziua când ea simţise curajul de a‑i spune că ştia despre infidelitatea lui, că ştia totul. În sfârşit, totul… Că‑i văzuse într‑o cafenea, Le Terminus, pe el şi pe femeia aceea slabă îmbrăcată în imitaţie de piele. Subţirimea acelei femei, acel corp fără forme păreau să‑i retrimită imaginea propriului ei corp, prea greoi, prea opulent. Deşi, în fond… Desigur, amintirea rămânea dureroasă, dar în cele din urmă amortizată de timp şi aproape suportabilă. Nu, picătura care umpluse paharul fusese, mai degrabă, acea vitrină spartă: o manifestaţie, cu două zile în urmă, pe strada lor, strigăte scandate, tropăituri şi, deodată, explozia sonoră a geamului sub o lovitură de bâtă şi interiorul magazinului ei parcă eviscerat, deschis spre stradă, spre ploaia de decembrie, fără apărare în faţa tinerilor batjocoritori care fugeau luând care un robinet cromat, care un prosop, trofee adunate, în joacă, din vitrina spartă. În joacă! Cel mai greu era gândul că trebuia să cheme muncitori, să parlamenteze cu asiguratorul, să angajeze un paznic, să decomandeze o livrare, să se scuze, să asculte condoleanţe distrate, sfaturi fără rost… Să accepte toată mizeria aceea, să se resemneze să o trăiască, să o accepte ca pe singura viaţă posibilă. „Viaţa mea…“, se irită în ea vocea care enumera în grabă motivele pentru a termina cu viaţa aceasta.

Desfăcu aparatul de ras şi nu‑şi putu reprima un „ah“ de uimire. Lama purta urme de săpun uscat, amestecate cu o margine subţire şi gri de fire de păr lipite. De mai bine de un an… Simţi în ea speranţa subită că acest detaliu avea să‑i permită să evite ceea ce se pregătea. Dar gesturile ei, separate de gândire, deveniră şi mai hotărâte. Băgă dopul în gaura de scurgere a căzii mari, deschise robinetele şi îşi dădu jos halatul. „Nu, trebuie să‑l păstrez“, se gândi imediat amintindu‑şi de Marcel, primul care avea s‑o descopere moartă. Gândirea ei, care începea să fie îngreunată de somnifere, secreta viziuni deja neclare: a doua zi dimineaţa, în apa perfect limpede din cadă, acel corp feminin gol, corpul pe care tocmai îl privea ca pe al alteia. Se scutură, speriată de ideea că somnul avea s‑o ia, poate, înaintea gestului ei, se mobiliză şi înţelese, cu o stranie uşurare, că la venirea lui Marcel apa nu avea să fie transparentă, ci roşie sau mai degrabă brună. Îşi puse totuşi înapoi halatul şi se sili să se gândească numai la esenţial: „O incizie la fiecare încheietură, apa caldă o să împiedice sângele să se coaguleze…“

Cu o ezitare superstiţioasă, decise să cureţe lama şi nu putu să evite acea ultimă tresărire a gândirii, un scurt strigăt mut în care se revelă adevăratul motiv al acestui deznodământ: cu o săptămână în urmă, se întâlnise cu amanta soţului ei. Tânăra nu o cunoştea, nu-şi manifestase niciodată prezenţa, nici la înmormântare, nici mai târziu. De astă dată, aproape că se atinseseră, la câţiva paşi de aceeaşi cafenea Le Terminus… Anul trecut, acolo îi surprinsese: soţul ei întindea mâna şi mângâia gâtul acelei tinere necunoscute. Pe masă erau două pahare al căror conţinut îi rănea vederea – o băutură prea galbenă într‑un pahar, prea roşie în celălalt. Oribile culori! Şi mâna aceea mângâietoare, o mână cunoscută până la mica cicatrice dintre degetul arătător şi cel mare… Soţul murise chiar înainte de momentul adevărului pe care ea sperase că‑l va trăi cu el, momentul când el i‑ar fi mărturisit, poate, totul, când ea l‑ar fi iertat, poate. Dispariţia lui sub tabla boţită la impact îl dezvinovăţise într‑un fel. „Aş fi putut să‑l reţin, îşi spunea adesea doamna Baroncelli din ziua accidentului. Un cuvânt, o secundă în plus şi ar fi ajuns la intersecţie după trecerea camionului…“

Puse aparatul de ras pe marginea căzii şi se descălţă de papuci. „Un pahar roşu, un pahar galben“, repeta în ea o voce mecanică. Sticla vitrinei sparte. Simţi deodată, cu o bucurie sfâşietoare, că viaţa era imposibilă, fie şi numai din cauza celor două culori, acel galben artificial, acel roşu agresiv, din cauza cioburilor de sticlă, din cauza picăturilor de ploaie care semănau cu nişte granule de sticlă.

Păşi cu un picior peste marginea căzii. O rapidă vibraţie de plăcere îi străbătu corpul. Scurgerea adormitoare a apei, uşorul frison al căldurii pe piele. O clipă de voluptate acum inutilă care parcă venea s‑o ispitească, pe ea, din care nu mai rămânea decât acel corp slăbit de somnifere şi care avea să se distrugă. Se aşeză pe vine, cu halatul plutind la suprafaţa limpede a apei. Aparatul de ras se afla la celălalt capăt al căzii. Întinse braţele ca să‑l apuce şi simţi greutatea sânilor strivindu‑se de genunchi. Şi i se păru că aude un râs rece, făcut din sticlă spartă: „O femeie îmbătrânită, cu sâni mari…“ Şi, venind de foarte departe, din vremea studiilor ei, un rozariu de cuvinte îi răzbătea în mintea deja vătuită de somn: „Trockenes Wohlgefallen… Satisfacţie rece…“ Formula pe care Kant o folosea pentru a descrie percepţia estetică a desenului şi care se repeta acum, cu o deriziune suprarealistă, în această cadă plină cu apă caldă…

Întinsă, respiră adânc, cu ochii fixaţi pe perete, pe solzii vopselei. Lama îi atinse uşor încheietura mâinii stângi, căută vena cea mai proeminentă. Fără să deplaseze aparatul de ras, se ridică uşor pentru a vedea dacă nu‑şi uitase vreun obiect de lenjerie pe un scaun. Privirea i se cufundă în perspectivele trasate de oglinzile aranjate de‑a lungul pereţilor, se opri asupra lămpii a cărei lumină abia ajungea până la cadă, asupra grămezii de pături vechi, asupra şemineului mare, rece de ani de zile, a fotoliului cu braţe destrămate… Tot ce avea să vadă Marcel a doua zi, tot ce ea n‑avea să mai vadă niciodată. Lama apăsa pe pielea încheieturii şi se pregătea s‑o incizeze…

Ceea ce desluşi deodată pe dalele de marmură gri deschis o făcu să deschidă larg ochii. Imaginea era atât de neverosimilă, încât haloul de somnolenţă se sfâşie, dând privirii sale o stranie acuitate de halucinaţie. Se ridică, ieşi din cadă, înaintă ca hipnotizată de ceea ce vedea acolo, între şemineu şi fotoliu. Firicele de apă se scurgeau din poalele ude ale halatului ei.

În reflexia lămpii, pe suprafaţa netedă a marmurei, se etala amprenta unui picior gol.

Doamna Baroncelli se gândi la picioarele ei, dar îşi spuse imediat că nu‑şi dăduse jos pantofii decât înainte să intre în cadă. Reveni atunci amintirea muncitorilor care, după‑amiaza, înlocuiseră cu un panou de placaj vitrina spartă. Oare unul dintre ei venise până în anexă să se schimbe? Presupunerea părea absurdă. Paznicul? Rămăsese în magazin, citindu‑şi ziarul, şi oricum n‑ar fi ştiut să găsească drumul spre „galeria oglinzilor“.

Rămase un lung răstimp nemişcată, cu ochii plecaţi spre acel contur al unui picior imprimat pe dală. Intenţia ei era să părăsească această lume fără a lăsa în urmă‑i nici o umbră: apartamentul fusese pus în ordine, scrisorile de adio (una, destul de lungă, destinată fiicei sale, cealaltă, numai două fraze, pentru Françoise şi Georges Vailland, prieteni de familie de douăzeci de ani), da, scrisorile acelea şi un bilet pentru Marcel erau expuse la vedere pe masa din salon. Nu mai era nimic dezagreabil sau jenant de descoperit în această casă. Cu două săptămâni în urmă, la începutul lunii, terminase de plătit datoriile lăsate de soţul ei. Arsese corespondenţa intimă pe care el o ascundea în mai multe locuri: în spatele lăzii cu scule din garaj, printre cărţile din biroul lui, în mica lor cabană de vânătoare (în cursul cercetărilor ei, îşi spunea cu ironie amară că stăpânea de acum arta percheziţiei, ca un detectiv particular specializat în adultere). O durea să acţioneze astfel, dar acele scrisori de dragoste, acele felicitări tandre, acele fotografii ar fi putut să aibă, după dispariţia ei, o existenţă imprevizibilă sub ochii şi în comentariile celorlalţi.

Totul era curat în casa lor. Deodată, urma aceea.

Doamna Baroncelli se debarasă de halat, se şterse cu un prosop de baie mare şi îşi dădu seama că adusese prosopul din greşeală, căci, în mod normal, n‑ar fi trebuit să aibă nevoie de el… Pleoapele îngreunate nu mai lăsau să se filtreze lumina decât cu intermitenţă. Se înveli într‑o cuvertură veche de catifea, mai avu puterea să ajungă la fotoliu şi se scufundă imediat în somn.

 

Din volumul cu acelaşi titlul în pregătire la Editura Univers, Colecţia Romanul secolului XXI. Traducere Irinel Antoniu

 

Sursa: www.zf.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s